Miercuri, 03 Octombrie 2012 13:22

Planul Naţional de Restaurare în 2012, un joc politic?

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Planul Naţional de Restaurare în 2012, un joc politic? Sursă foto: Adevărul.ro

Planul Naţional de Restaurare este unicul instrument prin care Guvernul României poate ajuta financiar reabilitarea monumentelor istorice de pe teritoriul ţării. 

Potrivit legii, Ministerul Culturii, în baza unor recomandări făcute de Institutul Naţional al Patrimoniului, întocmeşte o listă a monumentelor ce urmează a fi finanţate, ţinându-se cont de două principii de bază: stadiul de degradare şi importanţa clădirii.
 
Deşi acestea sunt criterii absolut normale şi legale, ele par a nu fi singurele respectate de autorităţi.
 
Un exemplu concret îl întâlnim, potrivit jurnaliştilor de la Adevărul, în judeţul Bihor.
 
Pentru această regiune, prin Planul Naţional de Restaurare (P.N.R.), s-a alocat pentru anul acesta un total de 705.750 lei pentru cinci obiective de patrimoniu: Cetatea Oradea, Castelul Stubenberg şi trei biserici (Abram, Parhida şi Fughiu).
 
În judeţul Bihor există însă castele şi conace ungureşti, hotelul Parc, precum şi numeroase biserici de lemn precum Căpâlna, Cociuba Mică, Duşeşti, Hinchiriş, Hotar şi Gheghie care se află într-o starea deplorabilă.
Ultimele două fac parte, din fericire, dintr-un proiect transfrontalier, coordonat de Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, şi urmează a fi restaurate. 
 
Aceste biserici din lemn - pe care Ministerul Culturii nu le-a considerat demne de a fi finanţate prin Planul Naţional de Restaurare - sunt încadrate atât la categoria A (importanţă naţională), cât şi la categoria B (importanţă locală). 
 
Aceasta, spre deosebire de mai norocoasele biserici de la Abram, Fughiu şi Parhida, care aparţin doar ultimei categorii, fapt ce, din punct de vedere legislativ, constituie un factor important de diferenţiere. 
 
Gradul de degradare, ca în cazul celor mai multe dintre monumentele istorice din România, este cel puţin comparabil.
 
Totuşi, ce au în comun cele trei biserici care sunt incluse în P.N.R., dincolo de criteriile cerute de lege? Toate aparţin comunităţilor maghiare, susţin jurnaliştii de la Adevărul.
 
Celelalte pe care le aminteam, construite din lemn, un material cu mult mai perisabil decât piatra, şi care sunt fie enumerate mai sus (Căpâlna, Cociuba Mică, Duşeşti, Hinchiriş, Hotar, Gheghi), fie cuprinse în acest articol la capitolul monumente uitate, au şi ele ceva în comun: aparţin comunităţilor româneşti, în marea majoritate de confesiune ortodoxă. 
 
Acestea fiind spuse, vrem să credem totuşi că a fost vorba doar de o nefericită şi aleatorie împărţire a fondurilor din Planul Naţional de Restaurare şi că identitatea multiculturală, care se promovează pe toate canalele, este respectată şi de cei care fac şi pun în aplicare legile. 
 
Vrem să credem că xenofobia şi şovinismul sunt sentimente exprimate doar de cei care trăiesc într-un trecut în care izolarea era pusă la loc de cinste. 
 
În plus, credem că prin faptul că în România se poate propune şi numi un Ministru al Culturii de o altă etnie decât cea majoritară, nu este doar un joc politic, ci şi o dovadă de deschidere către multiculturalism.
 
Monumentele care nu au norocul de a primi bani pentru restaurare

Pe lângă suratele norocoase, care primesc banii pentru restaurare în Bihor, sunt celelalte din judeţ; le inventariem în cele ce urmează.
 
Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Copăceni, comuna Sâmbăta, a fost construită în secolul al XVII-lea între satele Copăceni şi Vintere şi a fost mutată pe locul actual în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 
 
Planul se aseamănă cu o corabie, dar interesant este şi modul de construire a absidei, prin decroşarea peretelui sudic. 
 
Linia streaşinei urmează întocmai linia pereţilor, care sunt construiţi din scânduri de gorun, îmbinate în linii ce se întretaie sau se întrepătrund şi legate la colţuri în "cârlig" cu crestături complicate. 
 
Portalul este ornamentat cu cercuri şi semicercuri înlănţuite în şiruri verticale, alături de frânghii, linii oblice şi rozete. Deasupra tindei se ridică turnul scund, cu coif piramidal. 
 
La extremităţile estice ale coamelor acoperişului naosului şi altarului sunt două turnuri miniaturale cu funcţie estetică. 
 
După 1950 s-a adăugat pardoseala de scânduri, biserica a fost tencuită în interior şi s-a renunţat la sistemul vechi de boltire, preferându-se tavanul drept. 
 
Locaşul prezintă astăzi probleme la acoperiş, unde se impun reparaţii urgente.
 
Data ridicării bisericii ortodoxe "Pogorârea Sf. Duh" din Lazuri de Beiuş nu poate fi precizată. 
 
Locaşul din lemn indică două etape de construcţie. 
 
Din cea mai veche perioadă datează altarul şi biserica bărbaţilor, care rezumă împreună planul iniţial al unei biserici arhaice de tipul celei de la Putna.
 
Vechimea acestei părţi este fără îndoială considerabilă, judecând după condiţia lemnelor din pereţi. 
 
De la portalul de intrare al acestei părţi s-a păstrat o uşă din lemn cu totul excepţională, pe care specialistul în domeniu Ioan Godea o datează ipotetic între secolele XIV-XVI. Un element cu caracter arhaic este şi grinda tirant din naos, pe sub arcul butant al boltei. 
 
Un ultim detaliu relevant pentru vechimea lăcaşului se observă în axul altarului, unde se mai păstrează partea de jos a unui mic luminator. 
 
Având în vedere planul iniţial cu numai două încăperi, uşa bogat sculptată cu motive medievale, caracterul arhaic şi gradul de uzură al lemnelor din pereţi, se poate propune o datare asemănătoare cu a uşii sculptate.
 
Biserica a fost extinsă probabil în prima parte a secolului al XVIII-lea cu un pronaos neobişnuit de mare în raport cu naosul (biserica bărbaţilor) şi un turn deasupra. 
 
Tot atunci a fost înlocuit peretele sudic al naosului şi au fost puse tălpi noi, care leagă întreaga biserică. 
 
Pereţii interiori au fost acoperiţi cu scânduri verticale şi pictaţi, probabil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 
 
Biserica a fost renovată în 1925 şi restaurată în 1959, însă, din cauza materialului din care este făcută, necesită şi ea lucrări de restaurare.
 
Biserica de lemn "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Sebiş

Biserica de lemn "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Sebiş, comuna Drăgăneşti, a fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi, între anii 1756-1764. Bârnele masive ale pereţilor, dar şi acoperişul foarte înalt (cel mai înalt din Bihor) au făcut ca edificiul să reziste în condiţii destul de bune până astăzi. 
 
Din fericire, la unele intervenţii, ca aceea din 1959, când turnul a fost acoperit cu tablă galvanizată, s-a renunţat, astfel încât acum, în mare parte, biserica arată cum trebuia să arate în momentul construirii ei. 
 
Deosebit de importantă este pictura interioară a bisericii, realizată de David Zugravu de la Curtea de Argeş. Pictura este afectată de un strat de fum gros, dar şi de influenţa negativă a apei, care, cu decenii în urmă, a pătruns în interior prin învelitoarea şubredă.
 
Biserica "Sfântul Ioan Gura de Aur" din Stânceşti, comuna Bunteşti, este atestată de vizita canonică, în anul 1752, a lui Melentie Covaci. 
 
Documente ale vremii atestă că biserica se construia în multe cazuri pe locul şi cu materialele uneia mai vechi. 
 
Pictura interioară, care, din păcate, se păstrează doar pe porţiuni mici, este una foarte valoroasă, fiind realizată de acelaşi David Zugravu de la Curtea de Argeş în 1756. 
 
Crucile de eroi de la exterior, precum şi acoperişul de şindrilă, cu un turn cu formă frumoasă, oferă un plus de farmec lăcaşului de cult din Stânceşti.
 
La 31 martie 1782, locuitorii din Surduc au înaintat o cerere spre a li se aproba construirea unei biserici noi în locul celei vechi, care era pe punctul de a se ruina. 
 
Este sigur că cererea le-a fost aprobată, astfel că Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Surduc, comuna Copăcel, poate fi datată în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea. 
 
În 1887, biserica a fost reacoperită cu şindrilă, operaţiune care a fost repetată după Primul Război Mondial şi, mai apoi, cu ocazia restaurării monumentului, în anul 1965. 
 
Din motive tehnice, în scopul preîntâmpinării pătrunderii umezelii la talpa edificiului, ea are pe laturile de sud, vest şi nord ale navei prispe mărginite de nişte stâlpii. 
 
Podoaba de preţ a bisericii din Surduc o formează paleta bogată a crestăturilor în lemn, capodopere ale artei populare din Bihor, portalul, stâlpii "târnaţului", cât şi brâul masiv ce înconjoară biserica. 
 
La nicio biserică de lemn din Ţara Crişurilor nu vom întâlni motivul frânghiei, pe care localnicii îl numesc "bartă", plasat în acest spaţiu. 
 
La Muzeul "Ţării Crişurilor" din Oradea se păstrează o piesă de etnologie juridică, deosebită prin forma şi destinaţia ei. 
 
Este vorba de un scaun, zis "de tortură", adus cu ani în urmă de la biserica de lemn din Surduc. Sătenii îl numeau "perindeu". Judecata de obşte se făcea probabil în pragul bisericii. Hotărârea o aducea sfatul celor bătrâni şi înţelepţi împreună cu preotul. Vinovatul era băgat cu capul între scândurile batante ale scaunului stând într-o poziţie destul de incomodă o vreme, suficient spre a i se aduce cuvinte de ocară de către toţi cei care veneau în duminica respectivă la biserică.
 
Judeţe norocoase şi mai puţin norocoase în lista de finanţare

Nu încercăm să insinuăm faptul că monumentele alese de Ministerul Cuturii spre a fi restaurate în judeţul Bihor nu au nevoie, de fapt, de acest proces de reabilitare şi, implicit, de banii necesari; în niciun caz nu spunem asta. 
 
Spunem doar că a fost vorba de o alegere diferenţiată, pe criterii, se pare, ştiute doar de unii. Să vedem, aşadar, către ce locaşuri religioase merg banii pentru restaurare în judeţul Bihor.
 
Dintre cele trei monumente incluse în Planul Naţional de Restaurare, biserica fostei mănăstiri premonstratense din Abram a fost ridicată în secolele XII-XIII de către ordinul premonstratens. 
 
Catalogus Ninivensis este documentul care pomeneşte acest edificiu religios ca o filie a unei mănăstiri din Ungaria (Palyi). 
 
Pe la 1386, biserica şi satul apar într-o menţiune documentară de patronat a familiei Csáki, care primea aceste locuri. 
 
Devine biserică a parohiei protestante pe la mijlocul secolului al XVII-lea, dar după unirea de la 1918 biserica este lăsată în paragină. 
 
Cercetările arheologice, făcute după demararea demersurilor de restaurare a monumentul, au scos la iveală numeroase obiecte medievale. 
 
Restaurarea construcţiei ar putea prilejui vizitatorului o deschidere către o lume spirituală demult apusă.
 
Pe de altă parte, Biserica Reformată din Fughiu a fost ridicată aproape în aceeaşi perioadă cu multe dintre edificiile româneşti, prin secolul al XVIII-lea, chiar pe malul Crişului Repede în satul Fughiu, comuna Osorhei.
 
Localnicii spun că în trecut râul trecea exact pe lângă fundaţia bisericii. Dar, având o structură solidă, aceasta a rămas intactă până în zilele noaste. Cert e că şi această biserică arată ca multe altele din România şi ar avea nevoie de fonduri pentru reparaţii.
 
În localitatea Parhida, comuna Tamaşeu, există o biserică ce se numără între monumentele arhitecturii medievale. 
 
Aceasta apare pentru prima dată în izvoarele scrise al secolului al XIII-lea sub denumirea de "Wodoz". 
 
Biserica a suferit importante modificări încă din secolele XIV-XV. 
 
Din această perioadă provine arcul care desparte nava şi corul, respectiv contraforţii navei.
 
Ferestrele romanice şi gotice, poarta principală şi cea vestică au fost zidite sau modificate. 
 
Un element arhitectonic special îl reprezintă nişa de la capătul estic al absidei, în care iniţial era plasat altarul. 
 
Acest element este unic în rândul monumentelor ecleziastice medievale din judeţul Bihor. 
 
Acest monument privit pe ansamblu este într-o stare peste medie.
 
Sunt necesare, aşadar, unele reparaţii la ultimele două locaşuri de cult amintite, însă nu ştim dacă o comisie de experţi, total imparţială, ar spune că degradarea de aici este mai puternică decât la oricare dintre monumentele de lemn amintite mai sus.
 
Lăsând la o parte comparaţia care priveşte doar judeţul Bihor, o scurtă privire asupra listei cu monumente care urmau să fie finanţate în anul 2012 (lista aprobată prin Planul Naţional de Restaurare) prilejuieşte concluzii interesante. 

Cum se alocă banii pentru restaurare

Suma totală pe care Ministerul Culturii o avea la dispoziţie pentru acest program era de 55.000.000 de lei. 
 
Pe primele două locuri în topul alocării banilor au fost judeţele Harghita şi Covasna: 5.649.668, respectiv 5.521.644 lei. 
 
Pe al treilea loc venea judeţul Iaşi, cu 5.213.235 lei, pentru că aici au demarat lucrările la cel mai important edificiu din capitala Moldovei - Palatul Culturii din Iaşi (3.000.000 lei). 
 
În coada listei erau judeţe precum Brăila şi Bacău: 101.000 lei, respectiv 100.000 lei. 
 
Cel care a aprobat acest plan este unul din liderii UDMR şi ministru al Culturii la momentul respectiv, Kelemen Hunor.

Sursă: Adevărul.

Citit 1327 ori Ultima modificare Vineri, 23 Februarie 2018 17:43

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.