Am vizitat relativ recent, anul trecut, în condiții pandemice, Curtea de Argeș și capodoperele sale. În ultimul deceniu îmi făcusem un obicei să intru din București pe autostradă și să ies în superba Curte de Argeș.

A fost prima vizită pe care am făcut-o în fosta cetate de scaun a Țării Românești după ce Majestatea Sa Regele Mihai I al României a trecut pragul acestei lumi. Dar nu scopul turistic e relevant. Latura turistică e fără putință de tăgadă, sigur, cu respectarea restricțiilor în vigoare, Curtea de Argeș era un adevărat magnet turistic. 

Ce m-a surprins a fost să aflu că Mănăstirea Curtea de Argeș, locul unde legenda spune că Manole a zidit-o pe Ana și unde își dorm somnul de veci marii regi și regine ai României, cei care au făurit statul modern român, nu se află în patrimoniul UNESCO. Acest lucru ar fi nu doar o confirmare a valorii istorice ci și, așa cum vom vedea, și un avantaj turistic și implicit economic pe toate palierele.

Ansamblul Monumental ”Calea Eroilor” de la Târgu Jiu este un proiect sculptural de o valoare deosebită, atât prin însemnătatea lucrărilor din componenţa sa (operele lui Constantin Brâncuşi: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor şi Coloana Infinitului), cât şi prin importanţa pe care o poate avea pentru dezvoltarea culturală, turistică şi economică a zonei în care se află. Un factor esenţial pentru promovarea şi valorizarea corespunzătoare a întregului sit urbanistic şi cultural ar fi înscrierea sa în Lista Patrimonului UNESCO.

Oraşul Iaşi a căpătat, după preluarea de către Bucureşti a statutului de capitală a proaspătului stat român modern, o valoare simbolică, atribuindu-i-se titulatura de „capitală culturală”. Acest statut s-a consolidat, cu trecerea anilor, contribuind în acest sens deosebit de bogata activitate culturală şi universitară. Astăzi, latura culturală pregnantă a oraşului Iaşi este asigurată şi de numărul mare de monumente istorice pe care le găzduieşte, în condiţiile unei evoluţii continue, agresive, a peisajului urban local.

Exceptând „extinderea” obiectivului „Bisericile din Moldova” în anul 2010, prin includerea monumentului Biserica „Învierii Domnului” a Mănăstirii Suceviţa, România nu a mai reuşit, în ultimii 20 de ani, realizarea niciunui dosar care să conducă la valorificarea unui monument în Lista Patrimoniului Mondial. De altfel, nu puţini sunt cei care consideră că în anii ’90 ţara noastră a beneficiat de o oarecare clemenţă din partea organismelor internaţionale cu privire la modul în care au fost incluse pe listă o parte dintre obiectivele culturale.

La doar un an de la adoptarea Decretului 187 din 1990, România deschide Lista Patrimoniului Mondial prin înscrierea, în 1981, a Deltei Dunării ca sit natural, fiind clasificată, la nivel naţional, ca rezervaţie a biosferei şi ca parc naţional în taxonomia utilizată la nivel internaţional de Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (IUCN).

Doar statele care acceptă principiile enunţate în „Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural” pot formula solicitări de includere a unor obiective culturale sau site-uri naturale în Lista Patrimoniului Mondial.

Primul pas pe care un stat semnatar al Convenţiei trebuie să-l implementeze pentru includerea unui sit în Patrimoniul Mondial este realizarea unui inventar, denumit „Lista Indicativă”, al celor mai importante obiective naturale şi de patrimoniu, aflate pe teritoriul său. Existenţa unui obiectiv pe Lista Indicativă cu minim un an înainte de a fi examinat în cadrul Comitetului Patrimniului Mondial este o condiţie esenţială în cadrul procesului de includere. Lista Indicativă poate fi considerată, aşadar, şi un instrument de planificare, destinat fiecărui stat în parte, ea conţinând informaţii despre intenţiile de includere în LPM UNESCO, existente la nivel naţional.

Secolele XX şi XXI, considerate secolele vitezei, reprezintă pentru istoria omenirii un salt economic şi tehnologic fără precedent. Prinşi în viteza modificărilor socio-economice contemporane şi a trecerii treptate către un sistem globalizat, oamenii au tendinţa de a dezvolta latura materială, în contrast cu protejarea şi valorificarea bogăţiilor culturale asociate societăţii în care trăiesc.

Cultura, cu toate aspectele ei, pierde treptat teren în faţa unei societăţi în care principiile consumeriste încep a face parte din viaţa cotidiană.

Optsprezece monumente culturale din România au fost incluse pe lista indicativă a patrimoniului mondial UNESCO. Situri din vechile frontiere ale Imperiului Roman, foste închisori comuniste, cule din Oltenia şi Roşia Montană se numără printre ele.

Pagina 1 din 2