Exceptând „extinderea” obiectivului „Bisericile din Moldova” în anul 2010, prin includerea monumentului Biserica „Învierii Domnului” a Mănăstirii Suceviţa, România nu a mai reuşit, în ultimii 20 de ani, realizarea niciunui dosar care să conducă la valorificarea unui monument în Lista Patrimoniului Mondial. De altfel, nu puţini sunt cei care consideră că în anii ’90 ţara noastră a beneficiat de o oarecare clemenţă din partea organismelor internaţionale cu privire la modul în care au fost incluse pe listă o parte dintre obiectivele culturale. În susţinerea acestui punct de vedere, experţii în domeniul patrimoniului consideră că problemele sunt legate, în special, de gestionarea deficitară a obiectivelor deja incluse, de lipsa unei finanţări adecvate şi de neimplementarea unor programe reale de protecţie, restaurare şi valorificare a obiectivelor. Mai mult, România nu a investit în programe universitare sau postuniversitare de specializare, astfel încât să creeze specialişti în domeniul protecţiei şi promovării unor monumente de o valoare excepţională şi care să fie, totodată, capabili să poată răspunde cerinţelor actuale pentru realizarea dosarelor de includere.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă patrimoniul naţional, în general, şi patrimoniul UNESCO, în special, este valorificarea precară a acestor resurse culturale. În prezent, la nivel internaţional, cultura a devenit treptat un factor de dezvoltare durabilă care, pe lângă rolul economic pe care îl ocupă, contribuie la reafirmarea importanţei şi a specificităţii locale şi regionale, la crearea unui sentiment de apartenenţă la un set de valori comune. În acest timp, România continuă să nu considere cultura ca un posibil pilon al dezvoltării durabile. Fără investiţii dedicate, monumentele UNESCO nu pot contribui, în fapt, la o creştere a vitalităţii economice în plan local.

Lipsa programelor speciale de finanţare şi statutul juridic incert de proprietate, coroborate cu dezinteresul şi incapacitatea autorităţilor publice centrale şi locale în a gestiona aceste situaţii, pot conduce la degradarea iremediabilă a monumentelor care încă sunt pe lista UNESCO.

Eşecul statului român în a gestiona monumentele UNESCO de pe teritoriul său poate fi uşor de cuantificat dacă ne gândim că principalul act normativ care ar trebui să reglementeze cadrul general pentru toate monumentele din România înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO („Programul de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO” – aprobat prin HG 1268/ 2010) este expirat de 5 ani. Conform alineatului 2, Programul aprobat în 2010, „este valabil pe o perioadă de 5 ani, începând cu data intrării în vigoare a HG”. Însă, în ultimii 5 ani, Guvernele României şi, în special, miniştrii culturii nu au considerat o prioritate actualizarea acestui act normativ, singurul care reglementează gestionarea integrată a obiectivelor UNESCO pe teritoriul României.

Deşi prevede măsuri pentru protejarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor UNESCO similare cu cele din Europa Occidentală, în fapt, Programul de protecţie şi gestiune este exponentul perfect al unei administraţii publice care aplică, în mod constant, teoria formelor fără fond. În domeniul patrimoniului UNESCO, explicaţia lui Titu Maiorescu pare mai actuală ca niciodată: dorim introducerea unor reforme şi măsuri de nivel occidental într-un domeniu neînţeles, care nu reuşeşte să-şi găsescă un loc în societatea românească actuală.

În condiţiile în care, pe lângă factorii de mediu, obiectivele UNESCO sunt supuse constant intervenţiilor antropice, este de neconceput atitudinea Ministerului Culturii de a nu realiza actualizarea actului normativ care nu mai produce efecte încă de la nivelul anului 2015!

Chiar şi fără o actualizare la zi, în conformitate cu cerinţele organismelor internaţionale, forma Programului, expirată de acum 5 ani, prevede o serie de măsuri de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice care ar putea reprezenta un punct de plecare în asigurarea unor activităţi minime de protejare şi valorificare a obiectivelor:

- existenţa unui sistem de management pentru fiecare poziţie din listă,, cu responsabilităţi clare din partea tuturor autorităţilor publice cu atribuţii în domeniu;

- constituirea unui Comitet de Organizare UNESCO pentru fiecare monument, al cărui scop să fie elaborarea planului de protecţie, a planului de conservare, a planului de întreţinere, precum şi a celui de reabilitare, promovare şi punere în valoare a monumentului;

- evaluarea anuală a măsurilor luate, existând astfel posibilitatea revizuirii şi modificării obiectivelor stabilite iniţial.

Pe lângă beneficiile certe în privinţa protejării monumentelor incluse în patrimoniul mondial, instrumentele menţionate în Programul de protecţie şi gestiune ar putea fi folosite şi pentru obţinerea unor finanţări nerambursabile pe axe dedicate restaurării obiectivelor de patrimoniu şi, pe cale de consecinţă, ar putea conduce către o creştere a numărului de turişti în zonele respective.

Un exemplu de bune practici este reprezentat de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, care, în anul 2018, a fost vizitată de peste 70.000 turişti, numărul acestora crescând anual, în mod constant, cu 20%. Conform datelor oficiale, publicate de Consiliul Judeţea Hunedoara, în 2018, s-a înregistrat o creştere a veniturilor cu 300% faţă de 2016, Serviciul Public de Administrare a Monumentelor Istorice realizând un excedent bugetar de peste 330.000 lei.

Din păcate, Sarmizegetusa Regia este singura dintre cele 6 fortăreţe înscrise în UNESCO, care a beneficiat de finanţare şi restaurare, astfel încât să poată fi pusă în circuitul turistic. Inexistenţa unor proiecte de punere în valoare pentru celelalte cetăţi dacice a făcut ca acestea să fie inaccesibile publicului, numărul turiştilor fiind de ordinul zecilor, atât din cauza lipsei indicatoarelor, cât şi a traseului neamenajat, deosebit de greu de parcurs.

Cu dificultăţi majore se confruntă şi Centrul Istoric Sighişoara, care este supus unui proces constant de degradare, din cauza lipsei unor lucrări de consolidare a sistemului de fortificaţii. Doar recent s-a reuşit demararea unor licitaţii publice, care vizează intervenţii de restaurare la nivelul zidurilor cetăţii.

În aceeaşi situaţie, se găsesc şi bisericile fortificate din Transilvania, bisericile din Moldova şi bisericile din lemn din Maramureş, care se confruntă cu dificultăţi în iniţierea şi derularea de proiecte menite să asigure conservarea obiectivelor, ceea ce poate conduce la degradarea şi distrugerea iremediabilă a acestora.

Pe fondul unui cadru normativ neactualizat, a neimplicării autorităţilor publice de la nivel central în a stabili instrumente de consiliere care să vină în întâmpinarea nevoilor autorităţilor locale, dar şi a lipsei alocărilor bugetare din partea autorităţilor locale pentru monumentele de valoare excepţională, este foarte posibil, ca la o următoare vizită de monitorizare, o bună parte dintre monumentele incluse de România să aibă aceeaşi soartă ca oraşul german Dresda, care a fost exclus din Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

La doar un an de la adoptarea Decretului 187 din 1990, România deschide Lista Patrimoniului Mondial prin înscrierea, în 1981, a Deltei Dunării ca sit natural, fiind clasificată, la nivel naţional, ca rezervaţie a biosferei şi ca parc naţional în taxonomia utilizată la nivel internaţional de Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (IUCN).

Doar statele care acceptă principiile enunţate în „Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural” pot formula solicitări de includere a unor obiective culturale sau site-uri naturale în Lista Patrimoniului Mondial.

Primul pas pe care un stat semnatar al Convenţiei trebuie să-l implementeze pentru includerea unui sit în Patrimoniul Mondial este realizarea unui inventar, denumit „Lista Indicativă”, al celor mai importante obiective naturale şi de patrimoniu, aflate pe teritoriul său. Existenţa unui obiectiv pe Lista Indicativă cu minim un an înainte de a fi examinat în cadrul Comitetului Patrimniului Mondial este o condiţie esenţială în cadrul procesului de includere. Lista Indicativă poate fi considerată, aşadar, şi un instrument de planificare, destinat fiecărui stat în parte, ea conţinând informaţii despre intenţiile de includere în LPM UNESCO, existente la nivel naţional.

Secolele XX şi XXI, considerate secolele vitezei, reprezintă pentru istoria omenirii un salt economic şi tehnologic fără precedent. Prinşi în viteza modificărilor socio-economice contemporane şi a trecerii treptate către un sistem globalizat, oamenii au tendinţa de a dezvolta latura materială, în contrast cu protejarea şi valorificarea bogăţiilor culturale asociate societăţii în care trăiesc.

Cultura, cu toate aspectele ei, pierde treptat teren în faţa unei societăţi în care principiile consumeriste încep a face parte din viaţa cotidiană.

Optsprezece monumente culturale din România au fost incluse pe lista indicativă a patrimoniului mondial UNESCO. Situri din vechile frontiere ale Imperiului Roman, foste închisori comuniste, cule din Oltenia şi Roşia Montană se numără printre ele.

Ultima decadă a adus multiple schimbări în planul monumentelor din București. Dacă la finalul anilor 2000 Capitala României era rareori promovată ca o destinație turistică, astăzi este din ce în ce mai prezentă în topurile din domeniu. Din păcate, ultima decadă a marcat în egală măsură și o perioadă în care mai multe clădiri de patrimoniu aveau să fie demolate.

Subiectul amplasării Muzeul Holocaustului în spațiul administrat de Muzeul Național de Istorie Naturala Grigore Antipa a ajuns să creeze polemici. Dacă directorul Institutului "Elie Wiesel", Alexandru Florian, își exprima la finalul lunii trecute încrederea că în aceea zonă va fi construit Muzeul de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România, arhitecții sunt de părere că nici arhitectural, nici urbanistic și în niciun caz legal Muzeul Holocaustului nu poate fi construit în zona precizată.

Guvernul, prin vocea premierului Viorica Dancilă, dorește înființarea Muzeului Holocaustului în cel mai scurt timp, iar "dacă locația de lângă Muzeul Antipa este cea mai bună, acolo va fi realizat acest obiectiv".

Primăria Capitalei vrea să investească 10 milioane de euro în reabilitarea peisagistică a Parcului Cişmigiu din Capitală, potrivit unui proiect. Lucrările ar urma să se facă pe o perioadă de 3 ani (36 de luni).

Potrivit proiectului de reamenajare, obținut pe surse de cei de la HotNews.ro, vor crește numărul de terase și chioșcuri de la 11 la 17, se vor tăia mai mulți arbori, în principal bolnavi, uscați, nevaloroși, se va desființa cele 3 locuri de joacă de până acum, iar în schimb se va amenaja unul mare în zona Pieței Walter Mărăcineanu.

Pagina 1 din 10