Luni, 20 Iulie 2020 13:09

Patrimoniul Mondial UNESCO Recomandat

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Sigla UNESCO Sigla UNESCO

Secolele XX şi XXI, considerate secolele vitezei, reprezintă pentru istoria omenirii un salt economic şi tehnologic fără precedent. Prinşi în viteza modificărilor socio-economice contemporane şi a trecerii treptate către un sistem globalizat, oamenii au tendinţa de a dezvolta latura materială, în contrast cu protejarea şi valorificarea bogăţiilor culturale asociate societăţii în care trăiesc.

Cultura, cu toate aspectele ei, pierde treptat teren în faţa unei societăţi în care principiile consumeriste încep a face parte din viaţa cotidiană.

Importanţa identităţii şi a specificităţii locale într-o societate globalizată

Dacă, la nivel individual, atunci când vorbim despre “cultură” ne referim mai mult la norme ce ţin de educaţia şi cunoştinţele fiecărei persoane, la nivel colectiv, sensul cuvântului devine unul mai apropiat celui de patrimoniu comun, de valori, simboluri sau evenimente al căror rol este acela de a reprezenta un punct fix în istoria şi conştiinţa unui grup sau a unei naţiuni. Cultura este, de fapt, o moştenire, un ethos, care se formează într-un cadru geografic delimitat, are un istoric propriu şi o evoluţie sinusoidală în funcţie de perioadă, regimuri politice, curente culturale sau interferenţe cu alte culturi. Într-o formă ideală, cultutra se transmite din generaţie în generaţie, se dezvoltă dintr-o reţea de comunicaţii între indivizii unei societăţi, iar continuitatea este asigurată prin intermediul limbajului sau al codurilor specifice, disponibile la momentul respectiv: gesturi, cuvinte, picturi, sculpturi, construcţii etc. Cultura unui grup, a unei naţiuni este aşadar, formată din limbă, credinţe religioase, cunoştinţe generale, obiceiuri, lucrări de artă, opere muzicale, opere literare, bunuri materiale şi imateriale, construcţii etc.

 Scurt istoric al Listei Patrimoniului Mondial UNESCO

Plecând de la ideea că manifestările culturale variază de la loc la loc şi că, din punct de vedere antropologic, nu putem vorbi despre faptul că o populaţie este „mai culturalizată decât alta”, este important de reţinut că, ceea ce defineşte o societate, în ansamblul său, este factorul cultural. Cultura naţională ne diferenţiază de alte societăţi, ne face să fim unici şi, în acelaşi timp, să devenim parte a unui sistem mondial în care fiecare actor îşi promovează şi valorifică realizările culturale.

Pe fondul protejării valorilor culturale, dar şi al asigurării unui echilibru între dezvoltare locală/ regională şi necesitatea de a duce mai departe moştenirea trecutului, izvorăşte misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) de a încuraja, la nivel mondial, identificarea, protejarea şi promovarea patrimoniului cultural şi natural, de o valoare universală excepţională.

Ideea existenţei unui Patrimoniu Mondial apare începând cu anul 1954, atunci când guvernul egiptean decide construirea unui baraj pe Nil, în scopul producerii de energie electrică şi al unui control mai bun al firului de apă. Lacul de acumulare astfel creat (denumit ulterior Lacul Nasser) urmă să inunde o bună parte din valea Nilului, care cuprindea vestigii culturale ale civilizaţiilor egipteană, nubiană şi romană. Conştientizând valoarea inestimabilă a patrimoniului existent în regiune, Egiptul a solicitat, în 1959, ajutorul UNESCO pentru a salva vestigiile istorice, debutând astfel o vastă campanie de salvgardare a patrimoniului existent, care a presupus o strângere internaţională de fonduri (la care au participat 50 de state) şi un efort colectiv din partea a peste 200 de arheologi, arhitecţi, ingineri din Franţa, Germania, Italia, Suedia sau Egipt pentru strămutarea templului de la Adu Simbel.

Oficial, discursul despre recunoaşterea importanţei prezervării valorilor culturale şi naturale a fost promovat în anul 1965 la conferinţa organizată la Casa Albă, Washington D.C., fiind pus în discuţie conceptul „World Heritage Trust”, prin  care urmau să se protejeze siturile culturale şi naturale pentru beneficiul generaţiilor viitoare.

Intenţiile comunităţii internaţionale s-au concretizat în cadrul Conferinţei generale a UNESCO, întrunite la Paris, în noiembrie 1972, când a fost adoptată „Convenţia privind protecţia partimoniului mondial, cultural şi natural”. În preambul, se subliniază  efectul distructiv al intervenţiilor antropice: „constatând că patrimoniul cultual şi natural sunt din ce în ce mai ameninţate de distrugere, nu doar din cauze obişnuite de degradare, dar şi prin evoluţia vieţii sociale şi economice care agravează prin fenomene de alterare şi de distrugere şi mai grave”. Articolul 11 al aceleiaşi Convenţii stipulează crearea Listei Patrimoniului Mondial, „o listă a bunurilor patrimoniului cutural şi natural [...] pe care Comitetul Patrimoniului Mondial le consideră ca având o valoare universală excepţională”.

România a devenit parte a Convenţiei după căderea regimului comunist prin adoptarea Decretului 187/ 1990 pentru acceptarea Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial, cutural şi natural, adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la 16 noiembrie 1972. În prezent, Convenţia a fost ratificată de 167 de state, Lista Patrimoniului Mondial cuprinzând 1.121 obiective, dintre care 869 obiective culturale, 213 obiective naturale şi 39 obiective mixte (culturale şi naturale).

Citit 96 ori Ultima modificare Vineri, 31 Iulie 2020 12:19

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.